Treceți la conținutul principal
Unul din lucrurile fascinante in tot acest proces numit "trait" este pentru mine interactiunea. Verbal, nonverbal, gesturi, mimica, ochi, cantat, atingere, toate formele posibile de comunicare prin care poti "ajunge" la cineva, chiar si atunci cand este intr-un stadiu avansat de dementa, cand nu mai poate comunica verbal, cand nu mai vede sau cand pur si simplu s-a inchis atat de tare in sine incat nu mai are puterea de a interactiona. 

Daca cineva m-ar fi intrebat in urma cu trei ani ce o sa fac in viitor cu siguranta nu as fi raspuns ca voi lucra intr-un azil cu batrani, ca voi fi o calauza pentru unii in procesul de imbatranire, ca ii voi reinvata la fiecare intalnire pe altii lucruri simple pe care noi le facem in fiecare zi gen spalat pe dinti sau imbracat, ca voi imbratisa oameni care se bucura ca ma revad aproape zilnic, desi boala nu ii lasa sa isi aminteasca cine sunt sau ca voi fi extraordinar de fericita cand cineva care nu a vorbit cu mine 2 saptamani decat printr-un soptit si mimica fetei imi va spune intr-o zi clar "SERVUS"! 

Este o experienta noua pentru mine sa tin o mana inclestata si rece in incercarea de a o face sa se relaxeze, sa simta caldura mainii mele si sa inteleaga ca nu am de gand sa ii fac nici un rau. Cred ca stransul unei maini este printre cele mai elementare forme de comunicare... Nu sunt o mare cantareata, insa pentru doamna Ninaus reusesc sa imi inving teama de penibil si ii cant, pentru ca stiu ca doar asa o conving sa manance... Merg cu pasi mici cum vrea fiecare dintre cei pe care ii insotesc si am invatat sa vorbesc mai tare catre urechea care aude mai bine. Intr-un final, avem toti aceleasi nevoi primare si totusi... suntem atat de diferiti!

Ma uit in fiecare zi in ochii acestor oameni si ma intreb care le este povestea, cum si-au trait viata, cine sunt personajele din fotografiile cu care le este impodobita noptiera si de care nu isi amintesc... Ma surprind uneori cum le vanez anumite gesturi care imi ofera indicii despre viata lor si lucrurile care le-au facut placere candva; un fredonat si tinut ritmul din picior cu o melodie, linsul farfuriei dupa desert, un strigat obsesiv al sotului...
Stau si ma intreb daca nu cumva inclusiv uitarea, dementa, toate aceste boli care ne fac sa fim straini de noi insine sunt un mecanism de autoaparare. Ma intreb cum se face aceasta selectie in mintea nostra si de ce ramanem la final cu atat de putine, adanci si profunde amintiri, pe care le repetam la nesfarsit... Oare eu ce amintiri o sa am?

 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Rade de noi

Mi s-a intamplat de multe ori sa fiu prinsa in supararea mea. Sa vin acasa, absenta, cu capul aglomerat de ganduri, sa intru in baie si sa dau drumul la apa ca sa ma spal pe maini si asa cum eram eu concentrata sa ma stropesc direct in fata cu sapun. Moment in care s-au despartit norii de deasupra mea, am inceput sa rad si sa imi dau seama ca nu ma ajuta cu nimic faptul ca stau incruntata si suparata. Maine viata o sa rada iar de noi stropindu-ne in fata cu ceva! :))


Universul are grija sa primim cat putem duce. Si se pare ca de fiecare data cand primim "teme" tot mai grele de rezolvat fac parte din planul nostru de evolutie. Mai greu este sa le vedem de fiecare data cu detasare si ca pe o binecuvantare (mai ales cand este vorba de boala, griji financiare, probleme de familie, pierderi etc) si sa ne amintim ca vor conta mai tarziu si ca sunt de fapt oportunitati de a invata.


In loc de concluzie, va invit la ras! Este verificat, de fiecare data cand sunt intr-o cearta sau in…

Viata

Imi amintesc de perioada adolescentei si "grijile" pe care le aveam. Un examen, un cos iesit pe fata fix inainte de intalnire, o cearta cu parintii pe tema banilor de buzunar sau de spatiul privat... Au trecut anii si imi vine sa rad in hohote cand ma gandesc. Uneori imi vine sa pling in hohote cand imi dau seama ca lumea adultilor nu este mereu la fel de amuzanta cum este cea a copiilor. Asa imi vine uneori sa ma intorc la scoala, sa fiu copil, sa-mi faca buni o supa cu galusti buna si sa ma lase in camera mea cu o carte in mana sa o tocesc... 

Cand eram copil cred ca mi-am imaginat viata in nenumarate feluri. Nu stiu cat la suta din imaginatia mea a devenit si realitate. Uneori viata m-a surprins in cele mai minunate feluri, alteori m-a izbit si trezit la realitate cu o galeata de apa rece, ca pana la urma de fiecare data sa se indure de mine si sa-mi ia capul in maini, m-a iertat precum o mama si mi-a dat putere sa merg mai departe.

Pablo Picasso spunea asa de frumos “The o…

Maternitate