Treceți la conținutul principal

De ce oare de indata ce ni se spune sa nu ne gandim la un elefant, fix la asta ne gandim? De ce oare cand ni se spune la scoala sa nu ne atasam de pacient si sa nu suferim cu el, exact asta facem? De ce oare desi stim ca oricare din noi este posibil sa moara in orice moment din X motive, ne este ingrozitor de greu sa ne despartim in acele momente? De ce oare doar cativa dintre noi reusesc sa isi respecte juramintele si sa ramana impreuna la bine si la greu? 

Am sansa in aceasta perioada a vietii sa invat mai multe despre suferinta (fizica si psihica) intr-un cadru organizat si pot spune ca incep sa imi pun niste intrebari pe care pana acum nu mi le-am adresat... Cred ca este normal fenomenul. Atunci cand lucrezi in vanzari, te intereseaza mai mult economia si cum ii merge sectorului in care vinzi decat cat mai costa kg de grau sau ce se mai intampla in materie estetica si cosmetica si tot asa. Asa si eu, am ajuns sa aprofundez rani si spalatul oamenilor care nu mai sunt mobili, istoria si legislatia din domeniul sanatatii, ce mai putem totusi sa le oferim oamenilor grav bolnavi/ in ultimul stadiu al bolii, anatomie si dieta, pacienti in stadiu vegetativ, tehnici de mobilizare si asa mai departe. Lucruri noi si interesante cu care nu am avut contact pana acum.

Asa am ajuns la intrebarile cu care am inceput acest post. Mi se pare tot mai fascinant ce se intampla in mintea noastra. Si ma minunez de fiecare data ca nu am reusit inca sa devenim roboti, desi pare ca asta e tendinta pe piata muncii. Fara prea multe sentimente si angajamente si mai mult dat din aripioare. Stiu ca in cazul acestei meserii, detasarea de pacient si de suferinta este o bariera, o forma de protectie, insa nu este asa de simplu de realizat cum suna. Nu este simplu nici pentru noi ca profesionisti, nici pentru familie. De circa un an a aparut in viata mea un cuplu absolut minunat; casatoriti de peste 55 de ani, el 90, ea 83. El, la pat. Ea, alaturi de el. Este incredibil sa o vad cu cata iubire il ingrijeste si el cu cata recunostinta primeste ajutorul. Absolut tulburator. Pentru ea, cu siguranta varianta in care el nu o sa mai fie alaturi de noi cat de curand, nu exista... Pentru el, este un pas firesc. Ma bucur sa il vad cum trece catre o treapta mult mai inalta, acceptanta.

Am invatat la scoala ca asa cum ai trait toata viata si mori. Unii vor sa fie inmormantati repede, fara prea multa valva si asa se face ca ploua torential in ziua inmormantarii si li se implineste dorinta. Altii isi doresc sa moara singuri si asa se face ca de indata ce sotia sau sotul pleaca la toaleta, mor. Altii nu sunt lasati sa moara si asa se face sa "traiesc" in continuare cu sonde prin care sunt hraniti, primesc trei pungi pe zi printr-un furtun introdus in burta si o duc asa ani de zile in azil, doar pentru cateva ore pe saptamana cand sunt vizitati de rude. Altii isi doresc sa fie ajutati sa moara si pleaca in tari precum Olanda sau Elvetia unde este legal ajutorul in acest scop...

Stiu ca pentru unii suna aiurea insa se dovedeste a fi foarte util sa discutati cu partenerul/a astfel de detalii si dorinte. Nu este morbid, este normal. Exista momente cand luam decizii in numele sotului sau a sotiei si este incredibil de dureros sa nu stim sa raspundem la intrebarea doctorului: "Si... cum isi doreste partenerul/a sa procedam in continuare?"

"A exista, a nu exista, existenta... EXISTÁ vb. I. intr. A avea ființă, existență, a fi, a se afla; a trăi; a se manifesta. [Pron. eg-zis-, p.i. exíst. / < fr. exister, lat. existere]" - DEXonline.  

 

 


 
 




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Viata

Imi amintesc de perioada adolescentei si "grijile" pe care le aveam. Un examen, un cos iesit pe fata fix inainte de intalnire, o cearta cu parintii pe tema banilor de buzunar sau de spatiul privat... Au trecut anii si imi vine sa rad in hohote cand ma gandesc. Uneori imi vine sa pling in hohote cand imi dau seama ca lumea adultilor nu este mereu la fel de amuzanta cum este cea a copiilor. Asa imi vine uneori sa ma intorc la scoala, sa fiu copil, sa-mi faca buni o supa cu galusti buna si sa ma lase in camera mea cu o carte in mana sa o tocesc... 

Cand eram copil cred ca mi-am imaginat viata in nenumarate feluri. Nu stiu cat la suta din imaginatia mea a devenit si realitate. Uneori viata m-a surprins in cele mai minunate feluri, alteori m-a izbit si trezit la realitate cu o galeata de apa rece, ca pana la urma de fiecare data sa se indure de mine si sa-mi ia capul in maini, m-a iertat precum o mama si mi-a dat putere sa merg mai departe.

Pablo Picasso spunea asa de frumos “The o…

Rade de noi

Mi s-a intamplat de multe ori sa fiu prinsa in supararea mea. Sa vin acasa, absenta, cu capul aglomerat de ganduri, sa intru in baie si sa dau drumul la apa ca sa ma spal pe maini si asa cum eram eu concentrata sa ma stropesc direct in fata cu sapun. Moment in care s-au despartit norii de deasupra mea, am inceput sa rad si sa imi dau seama ca nu ma ajuta cu nimic faptul ca stau incruntata si suparata. Maine viata o sa rada iar de noi stropindu-ne in fata cu ceva! :))


Universul are grija sa primim cat putem duce. Si se pare ca de fiecare data cand primim "teme" tot mai grele de rezolvat fac parte din planul nostru de evolutie. Mai greu este sa le vedem de fiecare data cu detasare si ca pe o binecuvantare (mai ales cand este vorba de boala, griji financiare, probleme de familie, pierderi etc) si sa ne amintim ca vor conta mai tarziu si ca sunt de fapt oportunitati de a invata.


In loc de concluzie, va invit la ras! Este verificat, de fiecare data cand sunt intr-o cearta sau in…

Maternitate