Intalnim destul de des asocierea intre schimbare (ma refer la o schimbare la nivelul obiceiurilor, infatisarii, carierei, relatiilor, pe scurt la nivelul intregii fiinte) cu nasterea. Chiar ieri ii spuneam unui prieten ca procesul prin care trec acum este precum o nastere… De fapt, imi si imaginez cum pe parcursul vietii, la fiecare cativa ani (intrucat suntem unici, presupun ca depinde de la caz la caz, poate unele persoane nu trec prin mai multe nasteri) trecem prin acest proces; o a doua, treia… zecea nastere… De fapt, de fiecare data cand ne cunoastem mai bine si ajungem sa ne schimbam (descoperim) identitatea avem tendinta sa spunem ca suntem o alta persoana (feedback care poate sa vina si din exterior de la persoane care ne-au vazut evolutia; “ Vai draga, dar ce te-ai schimbat!”).

Iubesc metafora “nasterii”, imi place ideea de travaliu – o gasesc foarte expresiva (o simt chiar pe pielea mea, m-am blocat putin la iesire dar sunt sigura ca o sa ies cu bine J) si astept cu interes momentul in care o sa vad pentru prima data lumina in aceasta noua lume).

Daca aprofundam si pastram metafora, practic cand avem o noua identitate care presupune si o serie de schimbari radicale, parasim spatiul cunoscut si comod – pantecul mamei si mergem intr-o noua lume, exteriorul. Drumul schimbarii este…. dureros de foarte multe ori. Lasam in spate oameni, amintiri, sentimente, lucruri, locuri, angajamente… Deci putem spune ca este un travaliu, urmat de o acomodare la noul spatiu, cunoastere (o noua limba, locuri, oameni, cunostinte, descoperirea vocatiei)… Dar urmeaza si partea frumoasa in care suntem imbratisati de cea care ne naste si ne gasim echilibrul – noua tara, profesie, partener, tot ce ne ajuta sa ne gasim pacea si echilibrul in viata.

Am avut placerea sa intalnesc de curand aceasta formulare si la Jacques Salome: “Am intreprins acest travaliu asupra mea pentru a deveni ceea ce sunt”…