Am dat la momentul potrivit peste un pasaj dintr-o carte scrisa de Jacques Salome; acesta povesteste momentul in care i-a fost propus sa fie modelul unui sculptor… Pentru mine acest fragment a fost medicamentul potrivit : )

_“Lucrarea a inceput cu cateva  mingi de pamant, lipite pe un schelet de fiare si de plasa, si in cateva minute un fel de totem arhaic a aparut pe un soclu pe care il invartea foarte des. Masa la inceput informa si totusi foarte densa, care a inceput foarte repede sa capteze lumina si sa devina din ce in ce mai prezenta. Dupa cateva ore am vazut aparand din pamantul acela o serie lunga de stramosi barbari, inca nu prea bine modelati, dar deja vii care imi semanau intr-un mod bizar. Acolo recunosteam ochiul meu stang, aici maxilarul, mai incolo pleoapa sau fruntea. Ne tragem din sarantoci si din regi, din parinti si din muncitori, imi spunea el cu fata aproape de argila pe care o modela cu degetele sale agile, ei sunt toti aici in noi. (…) Si uneori ei se trezesc si se agita, depun marturie sau tac, dar linistea lor striga, ca si urmele pe care le-au lasat in noi: suntem locuiti in fiecare clipa de toti cei care ne-am precedat. Il vedeam cum adauga cocoloasele de pamant, le lipea, le lovea cu ajutorul unei mici maciuci de lemn apoi cu spatula sa adauga, rupea, netezea: Nu adaug pamant, adaug lumina, imi spunea el. Il vedeam tatonand, interogandu-se in liniste, cu gravitate, apoi cu un gest rapid, viu ca o incizie, rupea un pic de argila, adauga un cocolos gata facut. Uneori exclama: Ah! Aceasta linie, ce placere, da, asa este! Trebuie sa lucrezi planurile, nu detaliile, sa cauti umbra, fondurile, dar inceteaza sa te misti, esti curios, vrei deja sa te vezi, asteapta, asteapta, te vei naste… Dar tu vii de departe, stii”