De ce oare de indata ce ni se spune sa nu ne gandim la un elefant, fix la asta ne gandim? De ce oare cand ni se spune la scoala sa nu ne atasam de pacient si sa nu suferim cu el, exact asta facem? De ce oare desi stim ca oricare din noi este posibil sa moara in orice moment din X motive, ne este ingrozitor de greu sa ne despartim in acele momente? De ce oare doar cativa dintre noi reusesc sa isi respecte juramintele si sa ramana impreuna la bine si la greu? 

Am sansa in aceasta perioada a vietii sa invat mai multe despre suferinta (fizica si psihica) intr-un cadru organizat si pot spune ca incep sa imi pun niste intrebari pe care pana acum nu mi le-am adresat... Cred ca este normal fenomenul. Atunci cand lucrezi in vanzari, te intereseaza mai mult economia si cum ii merge sectorului in care vinzi decat cat mai costa kg de grau sau ce se mai intampla in materie estetica si cosmetica si tot asa. Asa si eu, am ajuns sa aprofundez rani si spalatul oamenilor care nu mai sunt mobili, istoria si legislatia din domeniul sanatatii, ce mai putem totusi sa le oferim oamenilor grav bolnavi/ in ultimul stadiu al bolii, anatomie si dieta, pacienti in stadiu vegetativ, tehnici de mobilizare si asa mai departe. Lucruri noi si interesante cu care nu am avut contact pana acum.

Asa am ajuns la intrebarile cu care am inceput acest post. Mi se pare tot mai fascinant ce se intampla in mintea noastra. Si ma minunez de fiecare data ca nu am reusit inca sa devenim roboti, desi pare ca asta e tendinta pe piata muncii. Fara prea multe sentimente si angajamente si mai mult dat din aripioare. Stiu ca in cazul acestei meserii, detasarea de pacient si de suferinta este o bariera, o forma de protectie, insa nu este asa de simplu de realizat cum suna. Nu este simplu nici pentru noi ca profesionisti, nici pentru familie. De circa un an a aparut in viata mea un cuplu absolut minunat; casatoriti de peste 55 de ani, el 90, ea 83. El, la pat. Ea, alaturi de el. Este incredibil sa o vad cu cata iubire il ingrijeste si el cu cata recunostinta primeste ajutorul. Absolut tulburator. Pentru ea, cu siguranta varianta in care el nu o sa mai fie alaturi de noi cat de curand, nu exista... Pentru el, este un pas firesc. Ma bucur sa il vad cum trece catre o treapta mult mai inalta, acceptanta.

Am invatat la scoala ca asa cum ai trait toata viata si mori. Unii vor sa fie inmormantati repede, fara prea multa valva si asa se face ca ploua torential in ziua inmormantarii si li se implineste dorinta. Altii isi doresc sa moara singuri si asa se face ca de indata ce sotia sau sotul pleaca la toaleta, mor. Altii nu sunt lasati sa moara si asa se face sa "traiesc" in continuare cu sonde prin care sunt hraniti, primesc trei pungi pe zi printr-un furtun introdus in burta si o duc asa ani de zile in azil, doar pentru cateva ore pe saptamana cand sunt vizitati de rude. Altii isi doresc sa fie ajutati sa moara si pleaca in tari precum Olanda sau Elvetia unde este legal ajutorul in acest scop...

Stiu ca pentru unii suna aiurea insa se dovedeste a fi foarte util sa discutati cu partenerul/a astfel de detalii si dorinte. Nu este morbid, este normal. Exista momente cand luam decizii in numele sotului sau a sotiei si este incredibil de dureros sa nu stim sa raspundem la intrebarea doctorului: "Si... cum isi doreste partenerul/a sa procedam in continuare?"

"A exista, a nu exista, existenta... EXISTÁ vb. I. intr. A avea ființă, existență, a fi, a se afla; a trăi; a se manifesta. [Pron. eg-zis-, p.i. exíst. / < fr. exister, lat. existere]" - DEXonline.