S-au implinit 13 ani de la
debutul meu in lumea celor care scriu J
Un numar care mi-a purtat noroc in aceasta lume a literelor. Marturisesc ca am
fost foarte surprinsa la citirea primelor mele texte publicate in VLASTARUL, revista
liceului „Spiru Haret“. Am recunoscut cu greu aceasta Miruna-Ioana Nicolae. Mi-am
amintit unul dintre textele publicate ca prin vis si m-am felicitat in sinea
mea pentru creativitate, insa altele, „poemele in proza“ erau de fapt o
avalansa de adjective pesimiste, virgule peste virgule, insiruiri de sentimente
pesimiste; parea totul scris de un Emo Kid : )
Poate chiar eram un Emo Kid la vremea respectiva si nu imi amintesc exact. Curioasa
ce s-a mai intamplat cu aceasta revista am aflat cu ajutorul lui Google ca in
iunie 2014 revista "Vlastarul" a castigat Titlul de
Laureat la Concursul National de reviste scolare si ca primul numar a aparut la 25 Decembrie
1923.
Revenind, imi place sa
citesc din cand in cand total intamplator fragmente scrise pe parcursul
timpului. Ma vad cum am evoluat ca om prin ceea ce am scris. Este foarte
interesant cate indicii despre noi insine putem sa citim printre randuri. Cel
mai mult imi place sa observ daca exista o evolutie. Cred ca aici vroiam de
fapt sa ajung si anume ca indiferent de domeniul in care activam, prin
exercitiu ajungem la maiestrie. Eu sunt convinsa ca mai am cateva milioane de
pagini de scris pana ajung la maiestrie, tocmai de aceea prefer sa ma bucur in
continuare de placerea pe care mi-o ofera scrisul fara a pune presiuni. Cand am
intrat in aceasta „casnicie“ cu scrisul a fost pura pasiune, s-a transformat
intr-o profesie practicata cu pasiune, iar acum a devenit o amanta la care fug
de fiecare data cand am timp liber.
Excelenta si maiestria sunt
de multe ori asezate in aceeasi propozitie alaturi de competitivitate. De
fiecare data cand ma gandesc la competitivitate imi amintesc de perioada scolii
cand „ma luptam“ cu alte colege pentru note bune. Interesant este faptul ca la
sport nu am avut niciodata aceasta ambitie pentru intreceri si scos un timp bun.
De multe ori ii spun adultului din mine ca acum nu mai este varsta intrecerilor
si ca cel mai important lucru este sa evoluez fata de mine insami. Uneori
functioneaza, alteori nu. De curand mi-am sustinut sotul la o intrecere si m-am
auzit cum il incurajam preventiv in masina ca important e ca a participat si nu
rezultatul. S-a uitat cu ochi straini la mine pentru ca stia ca nu vorbesc
serios.
Ne face competitivitatea
mai buni sau dimpotriva, poate sa otraveasca prin gustul amar al invingerii
bucuria de a participa mai departe?
Comentarii