NU

SA CONTINUI POVESTEA? : )
Impartasesc primele pagini dintr-un proiect special - un jurnal.

"

De fiecare data cand ma aflu in avion printre nori ascult muzica, zambesc si vorbesc cu tata. Pentru mine fiecare calatorie cu avionul este o scurta intalnire cu tata. A murit in urma cu aproape patru ani si din cate mi-a zis mama in ziua respectiva a iesit soarele.

Si iata-ma facand ceva ce am zis ca nu voi face vreodata. Incep sa ii dau dreptate tot mai des unui prieten castigat recent. Narciss mi-a zis ca odata cu trecerea anilor renunti la anumite principii si ajungi sa faci lucruri pe care nu credeai ca le vei face vreodata. Este foarte interesant sa privesc acum in urma, sa ma vad cat de vehementa si hotarata eram si cu cata siguranta de sine spuneam ca nu voi pleca din tara, ca sunt fericita, ca am cea mai frumoasa casa si cea mai buna masina, ca am norocul de a lucra in fiecare zi ceva cu placere si ca ma simt iubita de prietenii mei. Nu pot spune ca intr-o zi toate acestea s-au spulberat, ci ca m-am schimbat.

Pret de 23 de ani, alaturi de familia mea nu am reusit sa gasim solutii pentru anumite probleme. Ei nu veneau in tara. Eu nu plecam din tara. Bunica mea nu vroia sa isi paraseasca casa. Parintii mei se simteau din ce in ce mai acasa intr-o alta tara decat cea natala si astfel au trecut fara sa ne dam seama 23 de ani.

La cateva zile dupa ce am implinit 27 de ani am simtit pentru prima data o forta in mine care m-a intarit sa iau o decizie pentru noi toti la un loc. M-am simtit pregatita sa fac pasul si sa renunt la tot si in acelasi timp sa recastig tot si sa ma mut alaturi de bunica mea in tara in care locuieste mama.

Vestea mi-a socat toti apropiatii. In 27 de ani am reusit sa leg cateva relatii frumoase in Romania. Am prieteni dragi pe care ii stiu de peste 10 ani, colaboratori si clienti cu care am reusit sa daram bariera profesionala, vecini dragi care ma stiu de cand aveam patru ani si ma jucam cu alti copii in fata blocului sau plangeam pe vreo bordura, sefi si fosti sefi, farmaciste si vanzatoare, medici, profesori, coafeze si cosmeticiene care imi cunosc toate nuantele in care am fost vopsita si toate bubele de care m-am plans in toti acesti ani, mecanici auto care au reusit sa ma scoata din starea de neputinta de fiecare data cand nu intelegeam sunetele pe care le scoate masina sau scurgerile pe care le lasa in urma, mentori si terapeuti… Nu mi-am dat seama exact cati sunt pana in momentul in care am simtit nevoia sa imi iau ramas-bun, sa ii imbratisez, sa le ofer cadouri sau sa le trimit scrisori si mesaje pe telefon. Au fost zile la rand in care nu am facut altceva decat sa ma vad cu oameni, sa bem cafele si sa povestesc acelasi lucru. La un moment dat parca era un discurs. “Pai mi-a venit brusc acest gand in minte si cred ca stiu despre ce este vorba si de ce o fac. Sunt constienta de schimbare si de impactul pe care il va avea insa cred ca este o experienta benefica, ca orice experienta si simt ca am nevoie de ea, nu cred ca renunt la ceva…” . Era mai mult decat un discurs, era o pledoarie. Ma simtem datoare cu explicatii fata de prietenii mei sau fata de mine?! Am fost multa vreme prinsa intr-o ceata deasa. Aveam cateva motive pentru care am ales sa fac mutarea. Aveam si retineri. La un moment dat am simtit ca se afla in mine doua persoane. Hai sa le numim Ana si Julieta.

Pentru Ana nu contau statutul si reusitele profesionale, mostenirea materiala, prietenii si reteaua de cunoscuti. Ana aparea in conversatii cu fraze de genul: “Si ce?! O sa fac curatenie sau o sa fiu vanzatoare. Noi ne dam singuri valoarea, nu avem nevoie de recunoastere profesionala! Nu conteaza daca avem o carte de vizita sau daca avem un birou sau daca spalam pe jos. Important este sa castig o suma de bani si sa fim atenti la alte bucurii. Am aflat de curand ca sunt alte lucruri importante in viata: familia, prietenii, bucuria momentului, timpul liber.”

Julieta tinea la tot ce construise in toti acesti ani. Adora toata munca depusa in jurnalism, titlurile, poza ei din revista, faptul ca pentru unii profesionisti chiar a contat ce a scris pe parcusul anilor si ca avea in jur atatia oameni minunati. Julieta nu vroia sa renunte atat de usor la micul ei univers. Ana era genul de persoana care la prima curatenie arunca jumatate din lucrurile din sifonier, camara si debara. Pentru ea argumentele Julietei erau detalii. Tocmai de aceea ii repeta Julietei ca este un moment unic. “Ai sansa sa o iei de la zero, sa faci altceva, sa pictezi mai mult, sa lucrezi la un roman, sa iubesti, sa iei contact cu alte culturi!”

Uneori reusea sa o convinga. Alteori nu. Drept este ca Ana a castigat! Iata-ma aici cum cobor dintr-un avion pe jumatate gol. Majoritatea persoanelor dragi mi-au spus pana in ultima clipa ca din punctul lor de vedere plec intr-o calatorie. Multi mi-au urat sa ma intorc cu bine! Lucru care m-a enervat la culme. In tot travaliul schimbarii, orele petrecute cu ochii in tavan repetand ca fac bine ceea ce fac, ca este o experienta benefica, ca nu plec ca sa ma intorc, ca plec ca sa ma integrez si sa stau acolo o perioada lunga de timp, poate zeci de ani chiar, se risipeau precum fumul de tigara. Le zambeam politicos si le raspundeam: “Da, inteleg si iti multumesc, insa eu plec motivata si determinata sa ma integrez si sa imi fie bine. Adica sa nu revin curand!”

Pe toata durata zborului am avut un sentiment aparte, diferit de cel avut in timpul vacantelor. Am simtit si am stiut ca este o altfel de calatorie. O calatorie pentru mai multi ani, dar nu pentru o viata. Mi s-a dovedit deja de cateva ori pana la 27 de ani ca viata este foarte imprevizibila si chiar si persoanele organizate ca mine pot fi luate prin surprindere. Drept urmare comportamentul meu a fost diferit. Am plans. Am plans pe toata durata zborului. Le-am zis adio locurilor dragi, oamenilor pe care ii iubesc, angajatorilor si colegilor de lucru, oamenilor care au fost buni cu mine si celor care au fost mai putini buni, barurilor si discotecilor in care am dansat pana dimineata si in care am oferit imbratisari si saruturi neconditionate, parcurilor si bancilor in care am observat natura, bibliotecilor in care am redactat lucrari si proiecte, magazinelor in care mi-am cheltuit salariile, bisericilor care mi-au auzit cele mai ascunse ganduri si care mi-au vazut neputinta si ambuteiajelor din trafic care mi-au oferit ragazul sa privesc soferii din jurul meu. Dupa ce am epuizat un pachet de batiste de hartie am tras aer in piept si am inceput sa notez ce simt. Nu plec la drum fara un carnetel si un pix. Nu imi este teama ca poate imi vine inspiratia si nu am pe ce anume sa notez fraze colosale care vor fi citate peste ani, ci si-a castigat statutul de obiect util, comparativ cu multe alte lucruri inutile care isi gasesc locul in geanta mea.

Am scris o fraza, am terminat cafeaua si sucul de portocale. Capitanul a anuntat aterizarea. Ador linia low cost a companiei Air Berlin! Insotitoarele de bord nu sunt cele mai fatale femei, insa cu siguranta sunt relaxate si vesele in uniforma lor care cuprinde blugi si un tricou roz ciclam.

Rotile abia au atins pista iar zdruncinatura avionului a fost atat de delicata incat pasagerii cu un somn profund doar au strambat putin din buze. Am coborat din avion. Nu stiu de ce dar de fiecare data cand cobor dintr-un avion ma simt ca in reclama la fixativul pentru par. Va amintiti sloganul? “Soare puternic. Coafura rezista! Vant puternic. Coafura rezista!”

La controlul actelor, politistul s-a uitat la buletinul meu, apoi la mine. Mi-am luat actul de identitate si i-am zambit.

- Multumesc, Frau Miruna Nicolae!
- Danke!, am zis si eu usor ravasita si cu un zambet cam fortat.

Tot drumul pana la ridicarea bagajelor m-am gandit ca poate e un semn. Poate trebuie sa ma intorc in Romania. Sau poate e un semn de respect. Poate e si el dintr-o alta tara si vrea sa ma faca sa ma simt mai bine.

M-am asezat langa banda pe care au inceput sa vina valizele. Valiza mea mov se afla la primul ei drum. In scurt timp am vazut-o pe banda si m-am repezit sa o ridic. Peste 20 de kilograme care m-au dezechilibrat vizibil. Norocul meu ca mai exista si barbati care si-au pastrat manierele. Un domn care m-a ajutat si in avion sa imi asez bagajul in locul special amenajat s-a oferit sa fie cavalerul meu si de aceasta data.

"