Unul din lucrurile fascinante in tot acest proces numit "trait" este pentru mine interactiunea. Verbal, nonverbal, gesturi, mimica, ochi, cantat, atingere, toate formele posibile de comunicare prin care poti "ajunge" la cineva, chiar si atunci cand este intr-un stadiu avansat de dementa, cand nu mai poate comunica verbal, cand nu mai vede sau cand pur si simplu s-a inchis atat de tare in sine incat nu mai are puterea de a interactiona.
Daca cineva m-ar fi intrebat in urma cu trei ani ce o sa fac in viitor cu siguranta nu as fi raspuns ca voi lucra intr-un azil cu batrani, ca voi fi o calauza pentru unii in procesul de imbatranire, ca ii voi reinvata la fiecare intalnire pe altii lucruri simple pe care noi le facem in fiecare zi gen spalat pe dinti sau imbracat, ca voi imbratisa oameni care se bucura ca ma revad aproape zilnic, desi boala nu ii lasa sa isi aminteasca cine sunt sau ca voi fi extraordinar de fericita cand cineva care nu a vorbit cu mine 2 saptamani decat printr-un soptit si mimica fetei imi va spune intr-o zi clar "SERVUS"!
Este o experienta noua pentru mine sa tin o mana inclestata si rece in incercarea de a o face sa se relaxeze, sa simta caldura mainii mele si sa inteleaga ca nu am de gand sa ii fac nici un rau. Cred ca stransul unei maini este printre cele mai elementare forme de comunicare... Nu sunt o mare cantareata, insa pentru doamna Ninaus reusesc sa imi inving teama de penibil si ii cant, pentru ca stiu ca doar asa o conving sa manance... Merg cu pasi mici cum vrea fiecare dintre cei pe care ii insotesc si am invatat sa vorbesc mai tare catre urechea care aude mai bine. Intr-un final, avem toti aceleasi nevoi primare si totusi... suntem atat de diferiti!
Ma uit in fiecare zi in ochii acestor oameni si ma intreb care le este povestea, cum si-au trait viata, cine sunt personajele din fotografiile cu care le este impodobita noptiera si de care nu isi amintesc... Ma surprind uneori cum le vanez anumite gesturi care imi ofera indicii despre viata lor si lucrurile care le-au facut placere candva; un fredonat si tinut ritmul din picior cu o melodie, linsul farfuriei dupa desert, un strigat obsesiv al sotului...
Stau si ma intreb daca nu cumva inclusiv uitarea, dementa, toate aceste boli care ne fac sa fim straini de noi insine sunt un mecanism de autoaparare. Ma intreb cum se face aceasta selectie in mintea nostra si de ce ramanem la final cu atat de putine, adanci si profunde amintiri, pe care le repetam la nesfarsit... Oare eu ce amintiri o sa am?
Daca cineva m-ar fi intrebat in urma cu trei ani ce o sa fac in viitor cu siguranta nu as fi raspuns ca voi lucra intr-un azil cu batrani, ca voi fi o calauza pentru unii in procesul de imbatranire, ca ii voi reinvata la fiecare intalnire pe altii lucruri simple pe care noi le facem in fiecare zi gen spalat pe dinti sau imbracat, ca voi imbratisa oameni care se bucura ca ma revad aproape zilnic, desi boala nu ii lasa sa isi aminteasca cine sunt sau ca voi fi extraordinar de fericita cand cineva care nu a vorbit cu mine 2 saptamani decat printr-un soptit si mimica fetei imi va spune intr-o zi clar "SERVUS"!
Este o experienta noua pentru mine sa tin o mana inclestata si rece in incercarea de a o face sa se relaxeze, sa simta caldura mainii mele si sa inteleaga ca nu am de gand sa ii fac nici un rau. Cred ca stransul unei maini este printre cele mai elementare forme de comunicare... Nu sunt o mare cantareata, insa pentru doamna Ninaus reusesc sa imi inving teama de penibil si ii cant, pentru ca stiu ca doar asa o conving sa manance... Merg cu pasi mici cum vrea fiecare dintre cei pe care ii insotesc si am invatat sa vorbesc mai tare catre urechea care aude mai bine. Intr-un final, avem toti aceleasi nevoi primare si totusi... suntem atat de diferiti!
Ma uit in fiecare zi in ochii acestor oameni si ma intreb care le este povestea, cum si-au trait viata, cine sunt personajele din fotografiile cu care le este impodobita noptiera si de care nu isi amintesc... Ma surprind uneori cum le vanez anumite gesturi care imi ofera indicii despre viata lor si lucrurile care le-au facut placere candva; un fredonat si tinut ritmul din picior cu o melodie, linsul farfuriei dupa desert, un strigat obsesiv al sotului...
Stau si ma intreb daca nu cumva inclusiv uitarea, dementa, toate aceste boli care ne fac sa fim straini de noi insine sunt un mecanism de autoaparare. Ma intreb cum se face aceasta selectie in mintea nostra si de ce ramanem la final cu atat de putine, adanci si profunde amintiri, pe care le repetam la nesfarsit... Oare eu ce amintiri o sa am?
Comentarii