Treceți la conținutul principal
Si ca de obicei cand vreau sa citesc lucruri destepte intru pe HBR.com... Nu am fost dezamagita nici de aceasta data. Este drept ca trebuie sa sap mult printre articolele sterile despre management, dar totusi, ceva m-a inspirat si recunosc ca nu m-am gandit din acest unghi pana acum: "managers are psychologists. After all, helping people overcome their limitations to become more successful at work is at the very heart of effective management." 

In perioada in care am lucrat in Romania am interactionat cu diferite tipologii de manageri, iar eu la randul meu am fost coordonata de tot felul de manageri. Bazat pe experienta mea, clasamentul arata cam asa: 1. manageri care te inspira, electrizanti, de la care pleci motivat sa spargi muntii, care sunt autentici si nu iti vorbesc intr-un limbaj de lemn sau din carti ci iti vorbesc sincer si dau exemple reale (am avut norocul ca intalnesc cativa astfel de manageri in calitate de jurnalist_ prefer sa nu nominalizez pe cineva anume insa pot spune ca sunt cunoscuti, ies la suprafata, plutesc si sunt pe buzele multora, sunt invitati la evenimente ca speakeri, sunt apreciati in companiile in care lucreaza) si 2. manageri care traiesc, vorbesc si actioneaza din carti de management, niste personaje seci, reci si insipide, care efectiv nu stiu cum au ajuns in rolurile respective si sincer nici nu vreau sa aflu si care nu inspira, ba dimpotriva.... 
Si evident intre categoria 1 si 2 exista multe nuante de gri, mult subiectiv si reamintesc ca aceasta este strict parerea mea... 
Una peste alta si revenind la ideea desteapta din Harvard Business Review, cred ca un manager bun este si un bun psiholog. Luand in calcul toate job-urile avute si toti managerii cu care am luat contact ca angajat, doua doamne manager mi-au ramas in minte si pot spune ca m-au orientat si dezvoltat cu adevarat...si da, cunosteau foarte bine psihicul uman...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

NU

Una din cele mai frumoase (si grele) lectii invatate de curand este aceea de a spune "NU". Am observat ca in randul copiilor, dupa "mama" cred ca cel mai des rostit cuvant pana la o anumita varsta este "nu". De indata ce pot, isi spun punctul de vedere, isi arata autonomia, protesteaza...  Este interesant cumva de vazut ca odata cu trecerea timpului spunem tot mai rar "Nu" si tot mai des "Da" chiar daca uneori e mai mult un "Poate" sau chiar "Nu". Ne lasam cumva "spalati" de toate aceste filtre: gradinita, scoala, societate, reguli, munca, responsabilitati si ajungem sa ne exprimam tot mai rar punctul de vedere, ca nu cumva sa ranim pe cineva, sa suparam sau ne este teama ca nu o sa fim acceptati. Si asa ajungem sa nu mai facem diferenta foarte clar intre "Da" si "Nu" si spunem mai degraba "Da" desi in adancul nostru nu vrem, nu acceptam, nu ne simtim bine cu o anumita situ
Ma bucur sa vad tot mai des in publicatii de business articole care incurajeaza liderii si managerii sa ...MEDITEZE, SA SE CONECTEZE LA EI INSISI. "Being connected with your Self will give you the courage to act even in risky situations because you'll know, no matter what happens, that you'll be fine. Even though everything around you may change — how much money you have, whether you have a job, whether you're married, and so on — your Self will still be there, observing." ++++ http://blogs.hbr.org/bregman/2012/12/try-meditation-to-strengthen-y.html Parerea mea este ca aceasta este atitudinea potrivita vremurilor pe care le traversam. Am intalnit multi manageri stresati de riscul la care se expun (ei si pozitia pe care o detin, dar si compania) cand iau decizii. Mai mult decat atat, am intalnit si mai multi manageri care prefera sa nu ia decizii. Pe principiul, daca nu fac, nu gresesc.  Nu stiu cat de deschisi sunt managerii din Romania la astfe

Viata

Imi amintesc de perioada adolescentei si "grijile" pe care le aveam. Un examen, un cos iesit pe fata fix inainte de intalnire, o cearta cu parintii pe tema banilor de buzunar sau de spatiul privat... Au trecut anii si imi vine sa rad in hohote cand ma gandesc. Uneori imi vine sa pling in hohote cand imi dau seama ca lumea adultilor nu este mereu la fel de amuzanta cum este cea a copiilor. Asa imi vine uneori sa ma intorc la scoala, sa fiu copil, sa-mi faca buni o supa cu galusti buna si sa ma lase in camera mea cu o carte in mana sa o tocesc...  Cand eram copil cred ca mi-am imaginat viata in nenumarate feluri. Nu stiu cat la suta din imaginatia mea a devenit si realitate. Uneori viata m-a surprins in cele mai minunate feluri, alteori m-a izbit si trezit la realitate cu o galeata de apa rece, ca pana la urma de fiecare data sa se indure de mine si sa-mi ia capul in maini, m-a iertat precum o mama si mi-a dat putere sa merg mai departe. Pablo Picasso spunea asa de frum