Alunecarea in prapastia cu stress, agitatie si in general gandire negativa mi se pare atat de inevitabila cand traiesti intr-un oras mare sau cand ai un job "agresiv" sau pur si simplu traiesti in secolul vitezei si totul trebuie sa fie repede rezolvat, mancat, gandit, comunicat, iubit etc... Este si pentru mine o provocare sa nu cad in ea si imi amintesc mereu ca abia am iesit de mai putin de un an din ea si totusi, cand nu mai opui rezistenta si iei fiecare lucru in parte asa cum iti este oferit de viata sau de Univers lucrurile sunt mult mai simple; timpul se dilata parca si ai mai mult timp sa respiri, sa numeri pana la 10 si sa iei decizii... Si totusi, pentru multi oameni faptul ca nu sari ca mingea imediat si nu te agiti si nu dai din toate membrele si nu tipi la prima persoana iesita in cale si nu te agiti, nu te agiti, nu te agiti este o dovada de nepasare, de lipsa de activitate, de proactivitate... "esti din alt film", "esti absent", "esti din alta lume", "nu o sa supravietuiesti prea mult in stilul asta", "viata nu este asa floricele pe campii"...Oare?! Cred, si este verificata pe propria mea piele, ca viata este usoara si frumoasa si fiecare zi ne-a fost oferita pentru a fi fericiti, dar tot noi... prin modul nostru de a gandi, alege si actiona o facem grea, urata si un cosmar, uneori. In majoritatea cartilor scrise de oameni care au reusit sa descopere pe propria piele metode noi de a simplifica viata si de a fi fericiti intr-un final este subliniat faptul ca starea noastra naturala este FERICIREA si consumam de fiecare data energie suplimentara pentru a fi nefericiti. Si totusi, de ce oare este atat de greu de aplicat pentru majoritatea? De ce atatia se opun acestei stari naturale si aleg sa munceasca pentru a fi tristi? Si totusi... de ce este atat de greu de inteles acest lucru si mai ales de aplicat zi de zi? Am avut norocul sa am alaturi de mine oameni care aplica principii simple de ani de zile si ii vad cat sunt de fericiti si cat de gratiosi trec prin viata. Ii vad inflorind si regasindu-se si impartasind celor din jur bucuria lor.... Deci se poate ;)
Au trecut 7 saptamani de cand in viata noastra a aparut Vlad. In tot acest timp in care nici o zi nu este la fel cu cealalta, lucrurile schimbandu-se de la o ora la alta (de fapt cred ca sunt minute sau secunde) de la plansete la rasete, de la relaxare la colici, de la somn la nesomn, de la implinire la neputinta. Nu de putin ori, acest omulet de circa 5 kg a facut KO doi adulti care impreuna cantaresc 140 kg - sotul poarta mare parte din greutate :D La finalul zilei, care de cand sunt parinte, asta inseamna ora 19.00 max 20.00, ma tarasc spre pat, sperand sa prind avans in fata micutului si sa dorm cateva ore neintrerupte. Si ghici ce, ma bucur ca a inchis ochii si pare ca doarme, fac febra musculara incercand sa ma ridic de langa el fara sa simta si pe el il si vad cum face doi ochi maaaaaaaaaariiii care ma privesc pana in adancul sufletului si imi confirma faptul ca NU o sa dorm : ) Impartasesc cu voi cateva lectii invatate de cand sunt mama: • Am mult mai m...
Comentarii